„Mă «topesc» în tine” sau dragostea la peştii undiţari

Au constatat-o, după mulţi ani de studii, cercetătorii care au
ridicat, în cele din urmă, vălul care acoperea aventura vieţii
peştilor-undiţari.

Scurtă, dar edificatoare
carte de vizită

• Exoplaneta Trappist-1 b ar putea avea atmosferă, dezvăluie Telescopul Webb
• Inima celei mai vulcanice lumi din Sistemul Solar este mai solidă decât s-a crezut

Candidaţi cu şanse maxime de câştig (dar fără voia lor, desigur)
la titlul de „Cea mai hidoasă vietate de pe Terra”, peştii abisali
par zămisliţi de imaginaţia scăpată de sub control a unui prolific
autor de literatură fantasy.

Repulsia, mirarea, frica şi dezgustul instinctiv care ne cuprind
când vedem pentru prima dată un peşte abisal sunt senzaţii absolut
fireşti, atât timp cât conştientizăm că antroporfismul este
fereastra prin care observăm şi judecăm lumea exterioară şi
vietăţile înconjurătoare. Cu alte cuvinte, îndrăgim aproape
instinctiv făpturile care corespund standardelor noastre, evident
subiective, de frumuseţe.

Mai pe scurt explicat: 9 oameni din 10 vor găsi infinit
mai simpatic şi atrăgător un căţel, pisoi sau viţeluş decât un pui
de cioară sau bufniţă. La urma urmei aşa se explică de ce desenul
animat Bambi are fani şi în zilele noastre, pe când
peştii-undiţari – eroii acestui articol – oripilează majoritatea
oamenilor, cu excepţia cercetătorilor care-i studiază sau a celor
care s-au debarasat de prejudecăţi la adresa înfăţişării
animalelor.

Aşa hidoşi cum ne par, ar trebui să-i privim cu mare
respect. Nu doar că trăiesc în condiţii extreme de viaţă, suportând
presiuni imense, care ar zdrobi orice scafandru aflat în exteriorul
batiscafului, dar au apărut pe Terra cu mult înaintea
noastră.

Aparţin peştilor teleostei, adică sunt peşti cu schelet osos,
fiind încadraţi de ihtiologi în Ordinul Lophiiformes. În total, au
fost identificate peste 350 de specii, răspândite în aproape toate
mările şi oceanele.

Unii sunt pelagici, adică trăiesc în largul oceanelor în ape de
adâncime mică, dar marea lor majoritate sunt peşti bentonici,
trăind în zona numită benthos, adică la mare adâncime, pe fundul
oceanelor.

După cum atestă şi numele primit de la oameni şi legat strict de
modalitatea prin care aceste făpturi îşi procură hrana,
peştii-undiţari, indiferent de specie, au cel puţin un filament
ataşat de cap. Filamentul este, de fapt, un spin din înotătoarea
dorsală, modificat astfel încât a devenit foarte lung, mobil şi cu
funcţie de momeală. Capătul spinului este luminiscent, pentru a
atrage orice pradă.

O mare parte dintre speciile de peşti-undiţari au o gură imensă,
extensibilă, garnisită cu dinţi uriaşi, lungi şi ascuţiti, în
aparenţă disproporţionat de mari, dar din care prada nu mai are
nicio scăpare odată ce a fost înşfăcată.

Unii peşti abisali undiţari prezintă înotătoare pectorale
modificate, cu ajutorul cărora pot merge stângaci şi grotesc pe
fundul oceanului, precum nişte făpturi din alte lumi.

Aşa ciudaţi cum ne par, au ajuns chiar şi ei să fie pe
cale de dispariţie, ameninţaţi fiind de lăcomia omului, precum şi
de creşterea alarmantă a populaţiei umane, în căutare de orice care
să îi astâmpere foamea. În special peştii-undiţari din familia
Lophiide sunt foarte căutaţi pentru carnea lor, gurmanzii din
China, Coreea şi Japonia fiind de părere că muşchii caudali ai
acestor peşti au textura şi gustul aidoma cărnii de
homar.

Pescuitul fără milă, precum şi dereglările climatice de genul
fenomenului El Nino, care forţează ridicarea în apele de suprafaţă
şi, implicit, moartea peştilor abisali, au dus din nefericire la
includerea acestor bizare, dar fascinante vieţuitoare, în ediţia
din 2010 a Cărţii Roşii publicate de organizaţia Greenpeace
International.

Diavolul negru
undiţar

Specia de peşti undiţari care a uluit cercetătorii prin
comportamentul ei sexual extrem este cea a diavolului negru undiţar
(Melanocetus johnsoni, pe numele său
ştiinţific).

Este, fără îndoială, unul dintre cei mai impresionanţi
peşti abisali, o adevărată creatură a adâncurilor. Niciodată nu se
ridică la distanţe mai mici de 1 kilometru faţă de suprafaţa
apei.

Are un trup scurt, rotunjit şi îndesat, cu o gură imensă, iar
colţii săi lungi sunt absolut înfiorători. Este adaptat perfect la
un mediu extrem de rece şi unde domneşte întunericul total.

Numele de Melanocetus, dat de cercetători şi care înseamnă
literalmente „balena neagră” evocă tocmai corpul lor rotund şi
lucios, aidoma celui al unei balene. Forma sa pronunţat rotunjită
este cea care-i salvează viaţa – la propriu – diavolului negru
undiţar, deoarece previne zdrobirea trupului şi a organelor interne
sub presiunea uriaşă a masei de apă la adâncimi abisale, presiune
care, spre exemplu, ar zdrobi instantaneu trupul unui om ajuns în
acest mediu extrem de viaţă.

Când îşi deschide fălcile înarmate cu dinţii săi incredibil de
lungi şi ascuţiţi, observăm cu surprindere că, de fapt, deschiderea
gurii sale este cu mult mai mare chiar decât lungimea totală a
trupului peştelui.

Stomacul său extensibil permite diavolului negru undiţar să
înghită şi să digere prăzi de două ori mai mari decât el. Colţii
săi enormi, care îl ajută să străpungă şi să ucidă prada nu-l
împiedică deloc în procesul ulterior al înghiţirii, deoarece
maxilarele sale prezintă un grad de extensibilitate mai mare chiar
decât al şerpilor. De reţinut că doar femelele sunt înarmate cu
astfel de guri şi dinţi…

Curios, juvenilii şi puietul acestei specii trăiesc în apele de
suprafaţă, coborând la adâncimi de până la 4.000 metri odată cu
încheierea procesului de creştere şi dezvoltare corporală.

Uniţi pe viaţă şi
dincolo de ea…

Femela diavolului negru undiţar are trei formaţiuni
bioluminiscente ataşate de înotătoarea dorsală. Pe lângă acestea,
îşi pune nădejdea în filamentul lung, de forma unei undiţe, care
atârnă în faţa gurii sale cumplite.

Această „antenă” naturală poartă în vârf un organ specializat,
aşa numitul organ luciferin. În urma unui proces natural de
interacţiune între două substanţe – luciferina şi luciferaza –
apare fenomenul de bioluminiscenţă. Astfel, în vârful
antenei-undiţe pâlpâie o lumină albăstrui-verzuie în întunericul
total.

Pentru peştii, moluştele şi alte organisme abisale, lumina
înseamnă hrană şi, implicit, viaţă.

Precum insectele atrase de lumina unui bec într-o noapte de
vară, viitoarele victime se reped hămesite spre momeala
luminoasă.

Când intră în contact cu undiţa vie, capcana morţii apare într-o
miime de secundă, sub forma gurii vorace care ucide instantaneu.
Diavolul negru undiţar are posibilitatea să stingă sau să aprindă
lumina oricând doreşte, demonstrându-ne astfel că Natura a creat
conceptul de economisire a luminii şi energiei cu sute de milioane
de ani înainte de apariţia noastră pe Pământ.

Dacă doar femela, „diavoliţa neagră”, se hrăneşte păcălind
prăzile în acest mod fatal, cum se descurcă masculul?

Ei bine, acum e acum… Ţineţi-vă bine, căci urmează o
poveste de dragoste nemaivăzută, cu parazitism, dependenţă şi sex
extrem.

Dacă femela acestei specii de peşti abisali măsoară între 10-20
centimetri, masculii abia dacă ating câţiva milimetri lungime
totală – asta la maturitate.

Nu degeaba primii ihtiologi care au studiat specia se mirau de
ce nu au reuşit niciodată să captureze sau măcar să observe un
mascul. Pentru că sunt atât de mici, încât pur şi simplu scapă
vederii…

În cele din urmă, au fost identificaţi, iar oamenii de
ştiinţă cu descoperit cu stupoare povestea lor de dragoste
nemaiîntâlnită. De fapt, masculii scăpaseră identificării din
simplul motiv că trăiesc ataşaţi de abdomenul femelelor. Doar la
examinări extrem de atente ale femelelor au fost descoperiţi şi
partenerii lor de existenţă. Povestea vieţii masculilor miniaturali
de diavol negru undiţar se poate rezuma la o singură expresie: au
dat libertatea pentru sex şi hrană.

Imediat după eclozare, masculii caută femelele după semnalele
luminoase şi după feromonii emişi de „diavoliţe”.

Norocosul mascul, pentru care întâlnirea cu o femelă nu înseamnă
doar sex la discreţie, ci şi asigurarea zilnică a hranei, se
ataşează de abdomenul acesteia cu ajutorul unor dinţi specializaţi
de forma unor cârlige. Şi ataşat rămâne până la sfârşitul zilelor
sale…

Odată ce a muşcat din trupul femelei, vasele sale
sanguine încep să se contopească cu cele ale partenerei sale şi
întreg corpul său concreşte, treptat, cu cel al femelei. Devenit un
parazit perfect, masculul va primi toată hrana, oxigenul şi
substanţele nutritive direct din organismul ei. Dacă din ghinion de
neşansă, ca să folosesc o expresie la modă, un nefericit mascul nu
a găsit o parteneră… ei bine, este condamnat la moarte prin
inaniţie, deoarece, fiind atât de mic şi de specializat – nici nu
are aparat digestiv – , nu se poate hrăni în alt fel.

Când vine vara şi este timpul să depună icrele, din fericire
pentru specie, femela are deja ataşat de ea masculul fertilizator.
Masculul, care se hrăneşte din trupul ei, eliberează în schimb
lapţii, care ajung direct în săculeţii de icre depuşi ulterior de
femelă. La o singură depunere, femelele elimină milioane de ouă
gata fecundate intern.

Săculeţii care conţin bobiţele de icre prezintă şănţuleţe
speciale, care permit scurgerea spermatozoizilor necesari pentru
procesul de fecundare. Apoi, aceiaşi săculeţi plini de generaţiile
viitoare de diavoli undiţari, se ridică în apele de suprafaţă,
formând mase gelatinoase, până la momentul eclozării.

Masculul nou-născut trebuie să „adulmece” rapid o femelă, să o
muşte şi să o paraziteze urgent. Cu cât libertatea sa durează mai
puţin, cu atât cresc şansele lui de supravieţuire. Chiar şi aşa, va
avea parte de puţine zile de siguranţă şi hrană; după ce transmite
femelei sperma sa valoroasă, aventura sa ia întorsături
cumplite.

Se pare că masculul a făcut un pact dur cu „diavoliţa”.
Încet-încet, trupul său este absorbit de cel al femelei. După ce
masculul a emis fluxul de spermatozoizi, funcţiile sale fiziologice
încetinesc, iar organismul mai puternic al femelei începe să-l
digere şi să-l topească la propriu, extrăgând din el mineralele şi
substanţele nutritive necesare dezvoltării icrelor. Masculul moare
încet, degradându-se pe măsură ce ţesuturile corporale ale femelei
cresc şi se dezvoltă în jurul său, ajungând, în final să fie
absorbit complet de partenera sa, ca şi cum nu ar fi existat.
Începe să îşi piardă organele, apoi ochii şi, într-un final,
scheletul. S-a topit cu totul în ea…

Ea, în schimb, îşi vede în continuare de menirea speciei, fiind
gata să absoarbă în sine viitorul mascul, necesar pentru sezonul
următor de împerechere.

Este, concomitent, o parteneră darnică, pragmatică şi lacomă. Au
fost capturate femele care aveau ataşate de ele nu doar unul, ci
doi sau chiar trei masculi, pentru a eficientiza astfel şansele
propagării speciei.

Ihtiologul Ted Persch, specializat în studiul diavolilor negri
undiţari, crede că aceste obiceiuri extreme de împerechere au fost
dictate exclusiv de condiţiile vitrege de trai din mediul
abisal.

Populaţiile de diavoli negri sunt alcătuite din indivizi aflaţi
la distanţe uriaşe unii de ceilalţi. Şansele ca un mascul
şi o femelă să se întâlnească sunt extrem de mici. Natura parcă a
înţeles că specia are mult mai multe şanse de supravieţuire, dacă
masculii şi femelele trăiesc, se hrănesc şi se împerechează uniţi
pe veci, unul în celălalt!